Pentru mulţi dintre noi cadrele didactice, marile evenimente ale şcolii erau dictate de autorităţi, ţineau de structura anului şcolar, sau erau generate de viaţa afectivă a fiecăruia; oricum, festivismul era în floare: concursuri dirijate, festivităţi stresante, aniversări cu subtext politic, tabere profesionale; dar toate deveneau mai plăcute, uşor suportabile, sau chiar cu momente pline de farmec datorită unora dintre noi ce colorau atmosfera cenuşie şi deprimantă a epocii, sau spulberau convenienţele rigide ale “politicii de partid şi de stat”: ironia inepuizabilă a lui Aurel Olaru (profesor de ştiinţe sociale), bonomia şi echilibrul realist ale lui Mircea Cercel (director şi profesor de matematică), inteligenţa generoasă şi colegialitatea distinsă a Cernicăi Pinsler (inginer, director adjunct), optimismul inexpugnabil a lui Nicolae Dobric (inginer şi director adjunct), omogenitatea catedrei de fizică (Constandache Adriana, Toniţa Eugenia etc.), disponibilitatea şi competenţa fraţilor Grudinschi. Pe Mircea Cercel îl văd scrutând vag, nemulţumit lista cu notele candidaţilor de la examenul de admitere (erau prea mici şi prea puţini admişi) sau rugându-l cu bonomie pe domnul inginer Nicolae Dobric, director adjunct să depună planul de instruire practică; în secunda următoare îşi reia masca esenţialmente optimistă, alungând umbrele îngrijorărilor de pe frunte, pentru a proiecta o ieşire la iarbă verde cu toţi colegii; straşnic colectiv şi simpatic director. Aurel Olaru zâmbeşte ironic, din colţul gurii, se preface că îşi şterge lentilele aburite ale ochelarilor, timp în care mai aruncă o săgeată spre Direcţiune şi una spre Inspectorat cu argumente din Ştiinţa conducerii, la modă atunci, sau de psihologie profesională; apoi se preface că iese repede pe platoul de adunare pentru careu, având grijă să-şi aşeze clasa la care-i diriginte, neapărat dintre cele mai bune, chiar lângă scări, spre uşoara iritare a directorului şi secreta nemulţumire a unor colegi care nu protestează însă, pentru că astfel ar trebui “să vorbească” mai des la “învăţământ politic” (el fiind propagandist). Se creează însă, iată, o mare turbulenţă, căci domnul inginer Ionel Moscovici nu-şi găseşte catalogul clasei sale de electrotehnică, unde e diriginte, şi în care a trecut nişte extemporale aseară în laborator; doamnele de la catedra de fizică atrag atenţia lui Mircea Diaconescu, director adjunct, că la fizică sunt note mai mari la examenul de admitere pentru treapta a II-a; doamna profesoară Elena Stan stabileşte o legătură subtilă şi, mai ales expresivă, reamintind că “ peştele de la cap se împute”; doamnele de la catedra de fizică atrag atenţia lui Mircea Diaconescu, că la fizică sunt note mai mari la examenul de admitere pentru treapta a II-a; doamna profesor Diana Simionovici argumentează inteligent legăturile dintre dezvoltarea personalităţii şi însuşirea limbilor străine; domnul profesor Vasile Ghineţ promite că nu va pleca niciodată de la Liceul Mangeron.
Erau ani frumoşi, mai ales pentru că eram tineri într-un colectiv didactic ra-risim;şi-apoi în minte îmi năvăleşte imaginea profesorului universitar Mangeron, pe care îl admiram la Iaşi, pe când eram student, şi noi studenţii circulam cu tramvaiul, iar celebrul profesor de la Politehnică mergea cu paşi mari pe trotuar cu o servietă masivă, încărcată de reviste de specialitate străine pe care am auzit că le dădea şi studenţilor să le consulte; în anii “50-“60 accesul la ele era a-proape imposibil, iar omul de ştiinţă român era mai cunoscut în străinătate decât la noi, întruchipând strălucit spiritul românesc al vocaţiei şi profesionalismului, la intersecţia cu geniul creator.
Este ceea ce se aşteaptă şi de la noile generaţii acum la începuturile mileniului al III-lea, când zăgazurile ideologiilor totalitare se pulverizează în neant.
Prof. Grigore Codrescu
