Mircea Cercel ne-a fost tare drag.
Şi stăruie adânc în gândurile noastre.
Ca descendent al familiei de învăţători de prin părţile Neamţului. Ca iubitor şi preţuitor al vieţii. Ca întemeietor şi făuritor de şcoală, ca priceput şi responsabilizat în ale educaţiei.
Da, Mircea stăruie în gândurile noastre.
Pentru că a fost o vreme şi cu noi. A stat un timp şi aici.
Pentru că în locul acesta au rămas urma glasului, urma paşilor, urma fiinţei lui. Au rămas împreună cu zbaterile de înălţare şi aşezare a Colegiului Dumitru Mangeron.
S-au condensat în imaginea de început a Liceului Mecanic, în amintirea şcolilor pe care le-a condus şi pe care nu le vom mai aminti. Pentru că ele se afla pentru totdeauna în acte şi în inimile celor care l-au cunoscut, care i-au oferit sprijin şi l-au admirat.
Da, Mircea Cercel ne-a fost tare drag.
Dar n-a fost destul cu noi. N-a stat destul aici.
Şi-a lăsat însă, într-un fel, viaţa să continue.
A lăsat aici, câte puţin, din toate câte au fost ale lui.
Statura impresionantă. Iubirea de frumos şi de lucrul bine făcut. Minuţia şi pretenţia faţă de sine, privirea albastră, discreţia, distincţia şi rafinamentul. Zâmbetul şi râsul. Într-un anume fel. Numai ale lui. Hotărârea şi curajul. Petrecerile cu el care luminau şcoala. Momentele de dispoziţie şi generozitate care consolidau corpul didactic, estompau trecătoarele tensiuni şi asimilau noii veniţi, toamna, la şcoala. Senzaţia pe care o degaja. Gesturile lui largi şi vorba cu tusa moldovenească. Gesturile acelea ale omului liber de constrângerile funcţiei şi de presiunile vremii. Vorba aceea, a fiinţei trecătoare şi încărcată de adâncimile perene din lirica lui Blaga:
”O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat !
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă încătuşat”
Aşa e. Mircea Cercel ne-a fost tare drag.
Pentru că ştia să cultive prieteniile. Avea vocaţia lor. Şi se încărca de febra comunicării într-un fel copilăresc şi tare înţelept. Pentru că avea datele boieriei într-un sens profund. În felul cum se îmbrăca la şcoala. În felul în care se pregătea de vânătoare. În modul în care stăpânea volanul, nerăbdător să ajungă repede şi cât mai departe, în inima naturii, însoţit de câini şi hăitaşi. În plăcerea cu care făcea surprize la masa bogată în fineţuri vânătoreşti, sub privirea complice a distinsei sale soţii.
Da, Mircea Cercel stăruie. Aici, aproape de noi.
Prin fiul pe care şi l-a dorit domn al pădurii, ca inginer silvic. Prin angelica lui fiică, acum, ca şi el, dăscăliţa. Prin cei apropiaţi. Care ştiu cât de mare cunoscător al tainelor naturii era, ce peripeţii trăia şi ce fermecător le însufleţea povestindu-le. Prin amintirea felului în care ştia să-şi respecte fără umilinţă superiorii şi să-şi iubească fără rezerve colegii. Prin alura de bărbat sigur de sine, de „von viveur”, adulat de familie şi prieteni. Prin tot şi toate câte au fost ale lui şi au devenit, atât cât s-a putut, şi ale noastre.
Din această pricină, şi din multe altele, Mircea Cercel ne-a fost tare drag. Şi stăruie în gândurile noastre. Dar, din motive neînţelese încă, n-a fost destul cu noi. N-a stat destul aici. Şi-a lăsat însă, într-un anume fel, viaţa să continue. A lăsat aici, tare mult, şi tare puţin din toate. Din toate câte au fost ale lui.
